Istanbul - Palatul Topkapî ( I )

Bosforul - vedere panoramică- (văzut din palatul Topkapî)

Palatul Topkapî

Palatul Topkapi (în limba turcă: Topkapı Sarayı ) a fost comandat de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul) în 1459 și terminat în numai 6 ani. Este simbolul și centrul Imperiului Otoman, situat între golful Cornul de Aur și Marea Marmara, cu o vedere superbă asupra strâmtorii Bosfor.
Intre 1465 și 1853 a fost reședința urbană a sultanilor otomani. A fost construit pe acropolea vechiului Bizanț. Numele său, ”Topkapî Sarayi” înseamnă ”palatul porții tunurilor”, împrumutat de la o poartă vecină, astăzi dispărută.

Mehmed al II-lea Cuceritorul

Palatul cunoaște extinderi numeroase: construirea haremului, în cursul sec. al XVI-lea, modificări după cutremurul din 1509 și după incendiul din 1665.
Este un complex arhitectural ce cuprinde patru curți principale și numeroase clădiri anexe. În apogeul său ca reședință imperială adăpostea 4000 de persoane.
La dispariția Imperiului Otoman, în 1921, Palatul Topkapî este transformat în muzeul epocii otomane, printr-un decret al guvernului republican (3 aprilie 1924).
Desi palatul are sute de camere, numai cele mai importante sunt deschise vizitatorilor. Este permanent supravegheat de funcționarii ministerului și de gărzile armatei.

Poarta Imperială (Bâb-I-Hümayun) ete azi intrarea principală a palatului,construită în timpul lui Mehmed al II-lea.

Poarta Salutului (Bâb-üs Selâm) se află după Poarta Imperială și marea curte în care se află Biserica ”Sf.Irina”. Cele două turnuri octogonale au fost construite în timpul lui Suleyman Magnificul.

Palatul oferă exemple de arhitectură otomană și adăpostește importante colecții de porțelanuri, veșminte, arme, scuturi, armuri, miniaturi, manuscrise cu caligrafie islamică, picturi murale, precum și o expoziție permanentă de obiecte prețioase și bijuterii din Epoca Otomană.

Spațiu interior și grădină

Sala Imperială

***
Haremul din Palatul Topkapî are aproximativ 300 de camere, 9 băi (hamams), 2 moschei, un spital și o spălătorie. Haremul este un loc privat și interzis, unde locuiau membrii familiei imperiale(dinastia). Era spațiul destinat familiei în societatea islamică.

Palatul Topkapî a fost înscris în patrimoniul UNESCO în1985.

Ceramică de Iznik în muzee

Platou -1500-1510- Muzeul Arheologic  Istambul



















Sălile muzeului Luvru, care prezintă arta otomană, posedă o colecție impresionantă de plăci decorative pătrate și veselă de Iznik. Le găsim de aesemenea la British Museum sau la Muzeul arheologic din Istambul.
O altă colecție remarcabilă, aceea a lui Calouste  Gulbekian, născut în 1869 la Uskudar, a făcut de curând obiectul unei expoziții, în Turcia, la muzeul Sakip Sabancî. Colecția cuprinde 112 piese (vase) și 800 de plăci decorative.

Farfurie de ceramică cu lalele și rozete - 1540-1550 - British Museum

Farfurie -1550-1570 - British Museum

Culorile utilizate sunt, mai intâi, albastru de cobalt, dominant între 1480-1520, mai mult sau mai puțin diluat. El permite obținerea numeroaselor nuanțe de albastru care contrastează plăcut cu fondul alb. Albastrul de cobalt se îmbogățește, începând cu 1520, cu un bleu turcoaz, pe bază de oxid de cupru.
Gamele de verde, de la verde crud la verde olive, apar prin 1530, odată cu rozul, griul și negrul. Purpuriul și culoarea brună, completează gama, dar este un roșu- tomată, realizat cu oxid de fier. Prezența roșului  este vizibilă în decorul ceramicii din Moscheea lui Suleyman Magnificul de la Istambul.
Stilul ”Damascus” a fost foarte popular între anii 1540 și 1550. Au fost denumite ”damascuri” după unele piese care au fost găsite la Damasc, în Siria. Dar mai târziu s-a dovedit că proveneau din cuptoarele de la Iznik.

Carafă- Muzeul Luvru

Platoul cu păun (ceramică ”damasc”)- Muzeul Luvru

Farfurie cu flori (ceramică ”damasc” )- Muzeul Luvru

Epoca de aur a culturii otomane- (III) -Ceramica

Ceramica de Iznik

Cucerirea Bizanțului de către Mehmed al II-lea, în 1453, va aduce o reînoire a capitalei imperiale. Infrumusețarea capitalei, decisă de sultan, a determinat o cerere sporită de piese de decor și de obiecte de artă.

Numită în turcește ”cini ”și destinată inițial să satisfacă cererea Curții Otomane din Bizanț, ceramica de Iznik va fi exportată rapid în Occident, în special în Italia.
Arta ceramicii a cunoscut între anii 1530-1540, (în timpul domniei lui Suleyman Magnificul), o dezvoltare impresionantă. Orașul Iznik devine principalul centru artistic, producător al unei ceramici absolut superbe care va ajunge să fie cunoscută drept ceramică de Iznik.

Ceramica de Iznik a fost pusă în valoare prin construcțiile sponsorizate de Sultanul Suleyman, ea fiind folosită pentru decorarea mai multor clădiri, dintre care cea mai cunoscută este Moscheea Albastră din Istanbul, care-și datorează numele culorii dominante de pe plăcile ceramice.
În timpul lui Suleyman cererea pentu ceramica de Iznik a crescut foarte mult, fiind produse atunci numeroase vase, farfurii, ulcioare, cupe etc. Multe dintre acestea au supraviețuit timpului și pot fi astăzi admirate în muzeele turcești.

Ceramică din palatul Topkapî

Tughra - semnătura sultanilor

”Tughra”(sau ”tugra”) este un cuvânt turcesc care desemnează monograma sultanilor otomani. Iși are originea în stilul caligrafiei arabe ”divanî”  și a fost utilizată pentru nevoile administrației otomane. Este semnătura oficială a sultanilor. Ea începea și autentifica documentele oficiale imperiale, împodobea clădirile și fântânile construite în timpul domniei fiecărui sultan.

    1.Tughra  lui Suleynan Magnificul

Tughra reprezenta nu numai numele sultanului ci și un element cunoscut din viața sa: o victorie, o poreclă cunoscută sau filiația (fiul lui...) 
Fiecare tughra are trei părți distincte:
   - trei linii verticale,”tug”(stindardul),
   - o buclă la stânga ,”beyze”(ovalul),
   - linia de la bază ”sere”(ce reprezenta numele sultanului)
Caligraful principal al curții (”nisancî) desena tughra sultanului la urcarea sa pe tron, apoi era copiată, pictată, gravată, devenind sigiliul imperial oficial.
Prima ”tughra” a aparținut sultanului Orhan I - al doilea conducător (han ) al Imperiului Otoman.
Primele ”tughra” au fost  mai simple, dar caligrafia lor a evoluat până la forma clasică, sofisticată, utilizată de Suleyman Magnificul.

   2. Tughra lui Orhan I (1326)               Tughra lui Mahmud II (1808)


Tughra lui Selim III 1789 - se află pe Poarta fericirii dein Palatul Topcapî

Tughra a apărut odată cu primele semnături din Europa.
La Vatican fiecare Papă primește inelul pontifical ,cu rol de sigiliu, la începutul pontificatului său. La decesul Papei, inelul este retopit.

Epoca de Aur a culturii otomane ( II )

Suleyman Magnificul (Soliman I)
(1494 - 1566)

Sub conducerea lui Suleyman Imperiul Otoman a intrat în epoca de aur a dezvoltării sale culturale. Sute de societăți imperiale artistice (numite Hiref Ehl-i, "Comunitatea de Talente") au fost administrate din sediul imperial, Palatul Topkapî.

”Ehl-i Hiref”a atras cei mai talentați artiști în curtea sultanului, atât din lumea islamică cât și din recentele teritorii cucerite din Europa, rezultând un amestec de islamici, turci și alte culturi europene. Artizanii de la curte erau: pictori, cojocari, bijutieri etc. Eliberată de influența persană, domnia lui Soliman a creat o artă proprie a Imperiul Otoman.
 Astăzi, cea mai importantă moștenire culturală a epocii lui Suleyman este, cu siguranță, arhitectura. Este epoca marelui arhitect Sinan (Koca Mimar Sinan)-1529-1588. -
La vârsta de  aproximativ 50 de ani este numit în funcția de arhitect-sef al sultanului. El va schimba, prin construcțiile sale, fața orașelor otomane și va lăsa posterității mai multe moschei și complexe religioase cu totul impresionante. A rămas in această funcție timp de 50 de ani. Datorită numeroaselor sale opere este considerat cel mai mare arhitect din Orient și a fost adesea comparat cu Michelangelo, contemporanul său.

Sinan a fost arhitectul însărcinat de sultan cu transformarea Istanbulului în centrul civilizației islamice. Cu acest scop, au fost construite poduri, moschei, palate, clădiri publice și așezăminte sociale. Cea mai cunoscută operă a lui Sinan este cea mai mare moschee din Istanbul, Süleymaniye Camii, în traducere Moscheea lui Suleyman.



1. Moscheea lui Suleyman (la Istambul)

2 Podul lui Mehmed Pașa (la Vișegrad pe râul Drina)

3.Moscheea lui Selim de la Edirne

Epoca de Aur a culturii otomane (I)

”Suleyman Magnificul pe calul său”
- pictură de Hans Eworth-

  Secolul al XVI-lea a fost pentru Imperiul Otoman Epoca de Aur. Este perioada în care imperiul atinge cea mai mare expansiune teritorială, ocupând noi ținuturi nu numai în Africa sau în Orientul Mijlociu, ci și în Europa. Veacul al XVI-lea se remarcă însă și printr-un avânt cultural remarcabil. Artele vor cunoaște, în epoca lui Suleyman I, numit și -Kânunî (”Legiuitorul”) și a succesorilor săi, o dezvoltare impresionantă, aducând Imperiul Otoman la apogeul său cultural.
 Sultanul Suleyman, cunoscut în lumea occidentală cu apelativul ”Magnificul”, ei însuși poet și scriitor talentat, a acordat o atenție deosebită culturii. Palatul Topkapî, centrul puterii imperiale, a devenit și centrul administrativ a zeci de societăți imperiale artistice, în care activau peste 600 de pictori, bijutieri, aurari, scriitori, etc.
 Așezămimntele călugărilor-derviși (”Tekke-lele) din principalele orașe ale Imperiului au fost transformate în  centre culturale asemănătoare academiilor de artă din Occident.

Plalatul  Topkapî

Poarta de intrare (Inalta Poartă sau Sublima Poartă)

Această epocă de aur a culturii este importantă în primul rând pentru că arta otomană va căpăta acum o identitate proprie. Dacă până atunci, arta fusese influențată cu precădere de cultura persană, începând cu secolul al XVI-lea, ea va prelua influențe din toate provinciile imperiului și va dobândi o identitate otomană.Se remarcă, cu precădere, dezvoltările din arhitectură, caligrafie, pictură (în special pictura de manuscrise), arta textilelor și a ceramicii.

Flota otomană în Oceanul Indian(miniatură sec.XVI.)

 Ceramică de Iznik

Serialul ”Suleyman Magnificul” sau Orientul amuzant

Cum au inventat eunucul Sumbul și sultana Hurrem ”cafeaua turcească”...

Vineri, 13 iunie 2014, episodul 126, (după numărătoarea românească)...

După ce a plecat din serai după trădarea sa involuntară, boierul Sumbul vrea să devină negustor.
Iată-l plimbându-se prin ”suk”, admirând mărfurile, vorbind și zâmbind cunoscuților. Se oprește în fața unui negustor pentru a-i cere sfaturi ...Dintr-un sac plin cu boabe negre și parfumate ia câteva, le miroase, se interesează ce sunt, de unde vin și dacă se vând bine. Negustorul spune că este ”cafea” dar se plânge că nimeni nu cumpără...
Și iată-l pe Sumbul la el acasă, fierbând cafeaua măcinată într-un ibric...

Cineva bate la ușă și ce să vezi? Insăși marea sultană Hurrem îi face trădătorului o vizită incognito... După o scurtă conversație politicoasă, sultana se interesează de băutura aromată...Este servită imediat cu o ceașcă minusculă de cafea care era, bineînțeles, foarte amară...Ca să-i mai îndulcească cumva gustul sultana gustă și o bucățică de ”lokum”... Și iată cum ”cafeaua turcească”, servită în cești mici, cu ”lokum”, nu numai că este ”descoperită” dar va face și carieră... Presupun că, într-unul din episoadele următoare, boierul Sumbul va deschide la Istambul un lanț de cafenele...
Găselnița scenaristului mi s-a părut foarte amuzantă...
***
Intr-adevăr primele cafenele au apărut la Istambul în jurul anului 1550, apoi s-au extins în întreaga Turcie și în țările cucerite de otomani.
In Europa Apuseană au apărut ceva mai târziu.
Una din primele cafenele turcești din Europa a fost La Bottega del Caffé care a ființat la Veneția  după 1624. Totuși cafenelele europene diferă destul de mult de la o țară la alta...

Dar cafeaua turcească, inclusă  de UNESCO în patrimoniul cultural universal, ca moștenire culturală, este foarte  apreciată...Este un simbol de ospitalitate și rafinament, accesibil tuturor...