Palatul Topkapî- Viața militară (II)

Viața la Curtea Imperială:
Armata otomană (II)

2 Spahii

Spahiii Porții erau o trupă de călăreți de elită proveniți din Kapıkulu (sclavii Porții), plasați direct sub comanda sultanului. Ei reprezentau echivalentul călare al corpului de ieniceri pe care îl escortau si îl protejau în dispozitivul tactic al armatelor otomane.
Originea cuvântului este persană: sepâh însemnând armată, soldat.

Cavaleria (Kapıkulu Süvarileri Ocağı) era formată din mai multe corpuri, cel mai important corp din cele șase existente fiind spahiii.
 Un alt corp de cavalerie numită Akingii( Akinci ) aveau rolul de cercetași, făceau incursiuni în teritoriul inamic și făceau jafuri înainte de sosirea armatei regulate.
Corpul de spahii au fost fondat în timpul domniei lui Murad I. Deși inițial au fost recrutați ca și ienicerii folosind sistemul de dări umane devșirme, sultanul Mehmed al II-lea a impus selectarea spahiilor doar din rândul etnicilor turci care erau proprietari de pământ în interiorul granițelor imperiale.
Statutul lor se asemăna cu cel al cavalerilor medievali europeni.
Spahii la asediul Vienei(1683)

Spahii Porții sunt grupați in 6 divizii organizate după un rang protocolar strict și comandate fiecare de către un Agha.
Disciplina armatei sultanului înspăimânta Apusul. Într-o vreme când trupele europene, de cele mai multe ori îmbrăcate şi înarmate în mod diferit, ascultau sau nu în funcţie de capriciile lor şi dezertau cu orice prilej, ostaşii turci întruneau toate însuşirile ce fac ca o armată să fie de neînvins: disciplină, bărbăţie și fidelitate până la fanatism.
Printre obligațiile spahiilor era și aceea de a călări alături de sultan la parade și ca gardă de corp. Ei au obținut mai devreme decât ienicerii dreptul de a se căsători. Erau scoși la pensie de către sultan și aveau servitori tot călăreți. În perioadele de pace erau distribuiți în ținuturile rurale din jurul Istambulului și folosiți în administrație în acțiuni de încredere, în special acelea care aveau legătură cu banii: perceperea taxelor, distribuirea recompenselor.

Asaltul spahiilor la Viena, pictură de Iozef Brandt

 Ambasadorul lui Carol Quintul la Constantinopol la curtea lui Soliman I, Ghislain Busbecq remarca în scrisorile sale tăcerea ce domneşte în tabăra militară, lipsa certurilor şi a actelor de violenţă, curăţenia desăvârşită. Nu existau beţivi, căci ostaşii beau numai apă, iar hrana lor consta într-o zeamă căreia i s-au adăugat bucăţi de napi şi de castraveţi asezonaţi cu usturoi, sare şi oţet.

Și iată cum rezuma Paolo Giovio, cronicar italian din timpul lui Soliman, părerea pe care şi-a făcut-o despre ostaşii turci: „Disciplina lor militară este atât de dreaptă şi de severă încât depăşeşte cu uşurinţă pe cea a grecilor şi a romanilor. Turcii le sunt superiori soldaţilor noştri din trei motive: ei ascultă numaidecât de căpeteniile lor; nu le pasă de viaţa lor în timpul unei bătălii; pot trăi multă vreme fără pâine şi vin, mulţumindu-se cu puţin orz şi apă.”

Doi akingii în bătălia de la Mohacs(1526)-
(detaliu dintr-o miniatură turcească )

Intrarea lui Mehmet al II-lea în Constantinopol(1453)
pictură (1876) de Bejamin Constant, pictor orientalist

Palatul Topkapî- Viața militară (I)

Viața la curtea imperială
Armata otomană

Armata  otomană s-a organizat progresiv  în secolele XIV și XV și a atins structura sa clasică în sec.al XVI-lea. Armata permanentă este formată din sclavii Porţii (kapikulu).
Ea este alcătuită din două corpuri pricipale:  ienicerii - cel mai vestit corp din armata turcă- și spahiii Porţii (călăreţii).

1 Ienicerii :

Ienicerii erau soldații corpul de elită al vechii infanterii turcești, recrutat la început dintre prizonierii de război, iar mai târziu dintre copiii turciți ai populațiilor creștine. Ienicerii formau unități de infanterie care au format trupele proprii și de gardă ale sultanului.

Ienicer -desen de Gentile Bellini (pictor italian care a realizat un cunoscut portret al lui Suleyman I )

Originea acestui corp de armată datează din secolul al 14-lea, și a fost desființat peste patru secole de sultanul Mahomed al II-lea în 1826. Primele unități ieniceri erau formate din prizonieri de război și sclavi. După 1380 sultanul Mehmed I Celebi a completat rândurile lor cu copii creștini provenind din dările devșirme, la început luați la întâmplare, apoi prin selecție strictă pentru a fi instruiți.

Inițial, erau favorizați copii greci și albanezi între vârsta de șapte la paisprezece ani alegând unul din cinci băieți, dar numărul lor putea fi modificat în funcție de necesarul de soldați. Sistemul de dări s-a extins și asupra sârbilor, bosniacilor și mai târziu se recrutau copii și în Ucraina și sudul Rusiei. Există mărturii scrise că mamele urmăreau zile la rând căruțele care le luau copiii.

 Recrutarea copiilor pentru Suleyman I - miniatură , 1558

Aduși la Poartă în grupe de câteva sute, ei primeau uniforme speciale, erau circumcisi, după care primeau un nou nume. Apoi unii erau trimisi în Anatolia pentru 3-4-5 sau 7 ani, iar alții erau reținuți în Serai  ( îndeosebi albanezii, bosniecii si circazienii), de preferință cei mai putin scandalagii și de statură înaltă. Din rândul acestora mulți ajungeau viziri. În felul acesta organizarea unei armate permanente de tipul ienicerilor în continuă întărire și diversificare va constitui cel mai important factor al expansiunii turcești.

Căpetenie de ieniceri (aga)-1768

Trupa ienicerilor era organizata în unităti de dimensiunea regimentelor denumite Orta. Toate Orta cuprindeau centrul ienicerilor numit Ocak, inima si baza trupei.
Sultanul Soliman Magnificul a avut 165 de Orte, dar numarul a crescut ajungand la 195. Reputația lor pe câmpul de luptă a fost una teribilă, sute de ani armatele europene fiind incapabile sa faca fata acestor razboinici feroce. Se spune pe bună dreptate că ienicerii erau asul din mâneca al sultanilor.

Ienicerii numărau aproximativ 5000 de oameni în veacul al XV-lea şi 12000 de ostaşi sub Soliman I.

Rolul lor consta, de cele mai multe ori, să intervină în luptă după ce inamicul suferise asaltul călăreţilor şi al trupelor neregulate, precum şi bombardamentul de artilerie. În clipa aceea, forţele lor intacte hotărau soarta bătăliei.De multe ori, când restul trupelor turcesti erau decimate, ienicerii au salvat bătălia, câstigand-o alături de inima sultanului…In timpul asediului Vienei din 1529, ienicerii și-au câștigat reputația de soldați de geniu săpând și minând zidurile acestui oraș.
Tot ei au fost cei care au cucerit Constantinopolul, au învins definitiv pe mamelucii din Egipt, și au spulberat armatele ungare la Mohaci.(1526)

Bătălia de la Mohacs - miniatură turcească

Bǎtǎlia de la Mohács, picturǎ de Bertalan Székely

Palatul Topkapî ( IV )-Audiențele

Viața la curtea imperială
 Audiențele

Curtea a III-a ((III Avlu).

  Sala Audiențelor(Arz Odası)

”Sala audiențelor”(Arz Odası),  numită și ”holul audiențelor”sau sau ”camera petițiilor”, este situată chiar în spatele Porții Fericirii, de așa manieră încât să ascundă vederea Curții a III-a(III Avlu).
Acest clădire pătrată este un chioșc otoman înconjurat de 22 de coloane care susțin un acoperiș larg cu burlane înclinate. Datează din sec.al XV-lea și a fost decorată de Suleyman I.
Sultanul stătea așezat pe un tron cu baldachin și îi primea personal pe viziri, pe oficiali și pe ambasadori.
Intr-o povestire din 1533 Cornelius Duplicius de Schepper  relatează:
” Impăratul era așezat pe un tron puțin înălțat capitonat cu postav țesut cu aur, bătut cu numeroase pietre prețioase, iar pe toate laturile se vedeau perne de o valoare inestimabilă. Imbrăcămintea șemineului era din argint masiv aurit, iar pe o latură a încăperii apa curgea dintr-o făntână”

Audieță la Ahmed al III-lea- pictură de Jean-Baptiste Vanmour,1727

Vizirii veneau să prezinte rapoartele lor sultanului. In funcție de performanțe, erau răsplătiți cu cadouri sau promovați în funcții mai importante. În cel mai rău dintre cazuri, erau sugrumați de eunucii surdo-muți.
Camera era un loc unde funcționarii intrau fără să știe dacă mai ieșeau vii.
Ceremoniile cele mai elaborate erau cele de primire ale ambasadorilor care veneau, escortați de oficiali, să sărute poala sultanului.
Sala de audiențe era împodobită cu perne și covoare prețioase. Ea a fost renovată în 1723 de către Ahmed al III-lea, apoi reconstruită după incendiul din 1856. Interiorul actual este foarte diferit de cel original. Se mai păstrează, la intrarea principală, fântâna lui Suleyman Magnificul.

Intrarea principală în sala de audiențe, cu fântâna lui Soliman I

Fântâna lui Soliman I

Palatul Topkapî ( III) - Divanul

Viața la curtea imperială

Activitatea în Divan
 Interiorul clădirii Cosiliului Imperial se compune din trei săli adiacente:
1. Prima sală, cu cupolă, unde consiliul își ținea dezbaterile era Kubbealtı.
2. A doua cameră era ocupată de personalul de secretariat ale Divanului Imperial.
3. In a treia cameră , numită  Defterhāne, arhivarii păstrau dosarele și le arhivau.

 Sala Imperială

 Dezbaterile în Divan se refereau la chestiuni politice, religioase și administrative.
Ședințele aveau loc sâmbăta, duminica, lunea și marțea, după rugăciunea de dimineață și se desfășurau după un protocol imuabil.
Toți oamenii de stat, cu excepția marelui vizir își făceau rugăciunea matinală la Sfânta Sofia și intrau pe Poarta imperială în funcție de rang, apoi pătrundeau, prin Poarta de Primire, în sala Divanului unde erau așteptați de marele vizir.
De la o fereastră cu grilaj aurit, acoperită cu o perdea roșie, sultanul și sultana-mamă puteau urmări dezbaterile. Marele vizir iși făcea rugăciune acasă și venea însoțit de proprii săi asistenți. Se făcea mai întâi o ceremonie de bun venit. Inainte de a intra în sală, saluta Poarta Fericirii pentru a-și exprima respectul față de locuința sultanului. Apoi lua loc exact sub fereastra cu grilaj.

 Poarta Fericirii

Ședințele durau până la prânz, apoi membrii consiliului luau masa, înainte de a examina alte cereri.
Când sultanul lovea scurt grilajul ferestrei sau cobora perdeaua, ședința lua sfârșit iar vizirii veneau pe rând în Sala de Audiențe pentru a face o dare de seamă asupra dezbaterilor.Toți membrii societății otomane, bărbați și femei de toate credințele puteau solicita audiență la sultan.
O importantă ceremonie se organiza la primul consiliu al fiecărui mare vizir...
Dar cea mai importantă ceremonie se organiza , la fiecare trei luni, când ienicerii primeau soldele. Primirea demnitarilor străini avea loc în aceeași zi, pentru ca aceștia să vadă bogăția imperiului.
Ambassadorii erau apoi primiți de marele vizir în Sala Divanului, unde un banchet era organizat în onoarea lor.

Perete  din Sala Divanului 

Istanbul-Palatul Topkapî (II)

Palatul Topkapî era reședința principală și sultanului și a curții sale. Era, de asemenea, sediul oficial al guvernului. Accesul în interior era strict reglementat, iar ocupanții săi ieșeau arareori din el, căci palatul era un complex aproape autonom, adică ”une ville dans la ville” (o cetate în cetate)...
Sălile de audiențe și spațiile de conferințe serveau pentru  rezolvarea chestiunilor administrative și politice ale Imperiului. Sala Divanului (Dîvân-ı Hümâyûn)era camaera unde se reuneau miniștrii ( consiliul de miniștri -(Dîvân Heyeti), consiliul imperial, compus din marele vizir (Paşa Kapısı), ceilalți viziri și alți funcționari al statului otoman. Incăperea mai era denumită și   Kubbealtı, adică ”sub cupolă”, datorită marii cupole care forma plafonul sălii. Era situată alături de Poarta Fericirii.
       
         Kubbealti( ”sub cupolă”)

 
  Audiență la Selim al III-lea, în curtea a doua (II Avlu ), în fața Porții Fericirii

 Porticul sălii Divanului

Curtea a doua (II Avlu ) era destinată împărțirii dreptății. A fost concepută de așa manieră încât să impresioneze vizitatorii și petiționarii. Ambasadori francezi, austrieci, venețieni au lăsat povestiri amănunțite ale vizitelor lor.
Ambasadorul Philippe du Fresne-Canaye, primit în 1573 de sultanul Selim al II-lea, fiul lui Suleyman Magnificul, descrie mulțimea de petiționari aliniați de-a lungul zidului, cu turbanele ca niște spice, cu mâinile împreunate, așteptând nemișcați, într-o tăcere desăvârșită, timp de șapte ore, ca niște statui...
Această disciplină și acest protocol sever contribuiau la aspectul majestuos al acestei curți.
Curtea a II-a era înconjurată (la nord) de clădirile spitalului, brutăriei, grajdurilor, haremului imperial și a Consiliului și de bucătării,( la sud ). Numai sultanul putea să o traverseze călare pe aleile pavate cu dale de piatră care duceau către Curtea a III-a, in care se intra prin Poarta Fericirii.

Turnul Sălii de Consiliu

Surse diverse: articole,ghiduri turistice, google

Ceramică de Iznik în patrimoniul românesc

Ceramica de Iznik (în antichitate Nicaea, oraş cunoscut pentru primul sinod ecumenic din anul 325  şi pentru al doilea din anul 787 ) poate fi identificată după anumite indicii: pasta albă, cu tentă gălbuie şi curată, pereţi groşi, smalţ transparent cu o bază alcalină de plumb, strat uniform, gros rezistent la ardere.

Unul dintre cele mai vechi simboluri din reprezentările vizuale a fost copacul, perceput ca un simbol al verticalităţii sau ca legătură între cer şi pământ.

1. Muzeul Bucuresti: Farfurie cu copac- sec XVI
                 Vasul a fost lucrat la roată, pictat şi glazurat. A trecut prin trei arderi pentru a ajunge în faza finală: semifaianţă uscată şi angobată, decorul cu pigmenţi, glazura aproape sticloasă.

2. Academia Română : Farfurie cu garoafe- sec.XVIII

 3. Academia Română: Placă ornamentală

4. Academia Română: Farfurie sec.XVII

5. Academia Română. Farfurie cu lalele- sec.XVII

6. Academia Română. Farfurie mare sec.XVIII

Sursa: Google

Istanbul - Palatul Topkapî ( I )

Bosforul - vedere panoramică- (văzut din palatul Topkapî)

Palatul Topkapî

Palatul Topkapi (în limba turcă: Topkapı Sarayı ) a fost comandat de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul) în 1459 și terminat în numai 6 ani. Este simbolul și centrul Imperiului Otoman, situat între golful Cornul de Aur și Marea Marmara, cu o vedere superbă asupra strâmtorii Bosfor.
Intre 1465 și 1853 a fost reședința urbană a sultanilor otomani. A fost construit pe acropolea vechiului Bizanț. Numele său, ”Topkapî Sarayi” înseamnă ”palatul porții tunurilor”, împrumutat de la o poartă vecină, astăzi dispărută.

Mehmed al II-lea Cuceritorul

Palatul cunoaște extinderi numeroase: construirea haremului, în cursul sec. al XVI-lea, modificări după cutremurul din 1509 și după incendiul din 1665.
Este un complex arhitectural ce cuprinde patru curți principale și numeroase clădiri anexe. În apogeul său ca reședință imperială adăpostea 4000 de persoane.
La dispariția Imperiului Otoman, în 1921, Palatul Topkapî este transformat în muzeul epocii otomane, printr-un decret al guvernului republican (3 aprilie 1924).
Desi palatul are sute de camere, numai cele mai importante sunt deschise vizitatorilor. Este permanent supravegheat de funcționarii ministerului și de gărzile armatei.

Poarta Imperială (Bâb-I-Hümayun) ete azi intrarea principală a palatului,construită în timpul lui Mehmed al II-lea.

Poarta Salutului (Bâb-üs Selâm) se află după Poarta Imperială și marea curte în care se află Biserica ”Sf.Irina”. Cele două turnuri octogonale au fost construite în timpul lui Suleyman Magnificul.

Palatul oferă exemple de arhitectură otomană și adăpostește importante colecții de porțelanuri, veșminte, arme, scuturi, armuri, miniaturi, manuscrise cu caligrafie islamică, picturi murale, precum și o expoziție permanentă de obiecte prețioase și bijuterii din Epoca Otomană.

Spațiu interior și grădină

Sala Imperială

***
Haremul din Palatul Topkapî are aproximativ 300 de camere, 9 băi (hamams), 2 moschei, un spital și o spălătorie. Haremul este un loc privat și interzis, unde locuiau membrii familiei imperiale(dinastia). Era spațiul destinat familiei în societatea islamică.

Palatul Topkapî a fost înscris în patrimoniul UNESCO în1985.

Ceramică de Iznik în muzee

Platou -1500-1510- Muzeul Arheologic  Istambul



















Sălile muzeului Luvru, care prezintă arta otomană, posedă o colecție impresionantă de plăci decorative pătrate și veselă de Iznik. Le găsim de aesemenea la British Museum sau la Muzeul arheologic din Istambul.
O altă colecție remarcabilă, aceea a lui Calouste  Gulbekian, născut în 1869 la Uskudar, a făcut de curând obiectul unei expoziții, în Turcia, la muzeul Sakip Sabancî. Colecția cuprinde 112 piese (vase) și 800 de plăci decorative.

Farfurie de ceramică cu lalele și rozete - 1540-1550 - British Museum

Farfurie -1550-1570 - British Museum

Culorile utilizate sunt, mai intâi, albastru de cobalt, dominant între 1480-1520, mai mult sau mai puțin diluat. El permite obținerea numeroaselor nuanțe de albastru care contrastează plăcut cu fondul alb. Albastrul de cobalt se îmbogățește, începând cu 1520, cu un bleu turcoaz, pe bază de oxid de cupru.
Gamele de verde, de la verde crud la verde olive, apar prin 1530, odată cu rozul, griul și negrul. Purpuriul și culoarea brună, completează gama, dar este un roșu- tomată, realizat cu oxid de fier. Prezența roșului  este vizibilă în decorul ceramicii din Moscheea lui Suleyman Magnificul de la Istambul.
Stilul ”Damascus” a fost foarte popular între anii 1540 și 1550. Au fost denumite ”damascuri” după unele piese care au fost găsite la Damasc, în Siria. Dar mai târziu s-a dovedit că proveneau din cuptoarele de la Iznik.

Carafă- Muzeul Luvru

Platoul cu păun (ceramică ”damasc”)- Muzeul Luvru

Farfurie cu flori (ceramică ”damasc” )- Muzeul Luvru

Epoca de aur a culturii otomane- (III) -Ceramica

Ceramica de Iznik

Cucerirea Bizanțului de către Mehmed al II-lea, în 1453, va aduce o reînoire a capitalei imperiale. Infrumusețarea capitalei, decisă de sultan, a determinat o cerere sporită de piese de decor și de obiecte de artă.

Numită în turcește ”cini ”și destinată inițial să satisfacă cererea Curții Otomane din Bizanț, ceramica de Iznik va fi exportată rapid în Occident, în special în Italia.
Arta ceramicii a cunoscut între anii 1530-1540, (în timpul domniei lui Suleyman Magnificul), o dezvoltare impresionantă. Orașul Iznik devine principalul centru artistic, producător al unei ceramici absolut superbe care va ajunge să fie cunoscută drept ceramică de Iznik.

Ceramica de Iznik a fost pusă în valoare prin construcțiile sponsorizate de Sultanul Suleyman, ea fiind folosită pentru decorarea mai multor clădiri, dintre care cea mai cunoscută este Moscheea Albastră din Istanbul, care-și datorează numele culorii dominante de pe plăcile ceramice.
În timpul lui Suleyman cererea pentu ceramica de Iznik a crescut foarte mult, fiind produse atunci numeroase vase, farfurii, ulcioare, cupe etc. Multe dintre acestea au supraviețuit timpului și pot fi astăzi admirate în muzeele turcești.

Ceramică din palatul Topkapî

Tughra - semnătura sultanilor

”Tughra”(sau ”tugra”) este un cuvânt turcesc care desemnează monograma sultanilor otomani. Iși are originea în stilul caligrafiei arabe ”divanî”  și a fost utilizată pentru nevoile administrației otomane. Este semnătura oficială a sultanilor. Ea începea și autentifica documentele oficiale imperiale, împodobea clădirile și fântânile construite în timpul domniei fiecărui sultan.

    1.Tughra  lui Suleynan Magnificul

Tughra reprezenta nu numai numele sultanului ci și un element cunoscut din viața sa: o victorie, o poreclă cunoscută sau filiația (fiul lui...) 
Fiecare tughra are trei părți distincte:
   - trei linii verticale,”tug”(stindardul),
   - o buclă la stânga ,”beyze”(ovalul),
   - linia de la bază ”sere”(ce reprezenta numele sultanului)
Caligraful principal al curții (”nisancî) desena tughra sultanului la urcarea sa pe tron, apoi era copiată, pictată, gravată, devenind sigiliul imperial oficial.
Prima ”tughra” a aparținut sultanului Orhan I - al doilea conducător (han ) al Imperiului Otoman.
Primele ”tughra” au fost  mai simple, dar caligrafia lor a evoluat până la forma clasică, sofisticată, utilizată de Suleyman Magnificul.

   2. Tughra lui Orhan I (1326)               Tughra lui Mahmud II (1808)


Tughra lui Selim III 1789 - se află pe Poarta fericirii dein Palatul Topcapî

Tughra a apărut odată cu primele semnături din Europa.
La Vatican fiecare Papă primește inelul pontifical ,cu rol de sigiliu, la începutul pontificatului său. La decesul Papei, inelul este retopit.